Îmbrăcată într-un costum impecabil, stătea în spatele unui birou mare, din lemn masiv. Era imaginea siguranței.
Am rămas în prag, cu sacoșa în mână, nehotărâtă dacă să intru sau să dau înapoi. Mihai, soțul meu, s-a oprit lângă mine, la fel de încremenit.
Aceiași ochi odinioară osteniți, doar că acum aveau altă lumină. Mai calzi, mai siguri.
„Poftiți”, a spus ea ridicându-se. „Vă pot ajuta?”
Mihai a făcut un pas înapoi. „Cred că am greșit biroul…”
„Nu”, am spus încet. „Nu cred că am greșit.”
Femeia m-a privit atent. Într-o clipă, ochii i s-au aprins.
Preț de câteva secunde, n-a mai rostit nimeni nimic.
„Nu pot să cred… v-am căutat”, a spus aproape fără aer. „Nu știam cum vă chemați… nu știam unde să vă găsesc…”
Mihai m-a privit nedumerit. „Ce se întâmplă?”
„Soția dumneavoastră mi-a schimbat viața.”
„Cu 900 de lei?” a mormăit Mihai, cu o notă de ironie.
Femeia a zâmbit blând. „Nu. Cu faptul că nu m-a judecat.”
Nu era „o cerșetoare”, cum crezuse Mihai. Fusese contabilă la o firmă din Pitești. Soțul o părăsise când a aflat de sarcină. Rămasă fără sprijin, fără bani, fără rude aproape, ajunsese în punctul în care nu mai avea nici pentru laptele copilului.
„În ziua aia”, a spus ea, „a fost ultima mea încercare. Dacă nu reușeam să cumpăr lapte… nu știu ce aș fi făcut.”
„După ce mi-ați dat banii, m-am întors acasă și… am plâns. Nu pentru bani. Pentru că, pentru prima oară după mult timp, cineva m-a privit ca pe un om.”
„Cu ce a rămas, mi-am făcut curaj. Am sunat o fostă colegă. M-a ajutat să găsesc un job part-time. Apoi altul. Și, treptat… lucrurile s-au legat.”
„Acum sunt aici. Manager financiar.”
„Mă bucur enorm pentru tine”, am reușit să spun.
„Pentru că aveți lângă dumneavoastră un om bun.”
Mihai a ridicat privirea, pentru prima dată cu adevărat atins.
De când îl știam, nu-l văzusem fără replică.
Andreea a luat un plic de pe birou.
„Am vrut să vă găsesc ca să vă dau asta.”
Am clătinat din cap. „Nu. Nu pentru asta am făcut-o.”
„Dacă vrei să faci ceva… fă pentru altcineva. Când vei avea ocazia.”
Mihai mergea alături de mine, dar parcă nu mai era același.
„N-am înțeles atunci. Am judecat fără să știu nimic.”
„Data viitoare… vreau să fiu eu cel care ajută.”
„Atunci, data viitoare nu e departe.”
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că, în ziua aceea, nu doar viața altcuiva se schimbase.
Ci și a noastră.Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
